“Incercam atat de mult sa ne diferentiem prin ceea ce facem si cu toate acestea suntem, in realitate, atat de asemanatori prin ceea ce simtim.”
Este un fapt bine știut și general acceptat ca în prezența celorlalți ne comportăm într-un anume fel, acționăm după tipare dinainte stabilite, lăsând să se întrevadă numai frănturi din ceea ce suntem cu adevarat. Procesul de civilizare a fiinţei umane presupune un compromis între sine şi societate şi implicit confecţionarea unei măşti, general acceptată de societate.
Jung numeşte această mască persona, nume dat măştilor purtate odinioară de actorii din antichitate spre a semnifica rolul jucat de ei. Dar nu numai actorii îndeplinesc un rol, de exemplu un bărbat care se apucă de o afacere sau îmbrăţişează o profesie, o femeie care se căsătoreşte sau optează pentru o carieră, cu toţii adoptă într-o anumită măsură caracteristicile aşteptate de la ei în poziţia pe care şi-au ales-o, având la bază principiul conform căruia este necesar să faci în felul acesta dacă vrei să ai succes.
Un om de afaceri va încerca să apară (şi chiar să fie) puternic şi energic, un bărbat care profesează o meserie intelectuală va încerca să pară inteligent, o femeie care optează pentru o profesie în ziua de azi nu are nevoie să pară numai inteligentă, ci şi bine îmbrăcată, iar unei soţii i se cere să fie amfitrioană, mamă și partener de viaţă.
Ironic este faptul că suntem cu toții conștienți că există în viață anumite momente și împrejurări în care suntem nevoiți să ne comportăm contrar cu ceea ce simțim, dar acceptăm bucuroși această realitate, atâta vreme cât ne ajută să creăm și să consolidăm un liant între noi și cei din jur. Ne construim această mască pe care ne străduim atât de mult să o facem să pară cât mai autentică, încât ajunge să devină parte integrantă din persoana și viața noastră.
Pentru Jung „societatea aşteaptă şi se înţelege că trebuie să aştepte ca fiecare individ să-şi joace cât mai bine posibil rolul distribuit, aşa încât bărbatul care este preot [...] trebuie întotdeauna [...] să joace rolul de preot în mod ireproşabil. Societatea cere lucrul acesta ca pe un fel de garanţie: fiecare trebuie să stea la postul său, aici cizmarul, dincolo poetul. Nici unuia nu i se cere să fie şi una şi alta [...], ceea ce ar fi «suspect». Un atare bărbat ar fi «diferit» de ceilalţi oameni, unul pe care nu te poţi bizui, în lumea academică ar fi diletant, în politică o cantitate «imprevizibilă», în religie un liber-cugetător, pe scurt, ar fi mereu suspectat de incompetenţă şi de faptul că nu inspiră încredere şi aceasta întrucât societatea este convinsă că numai cizmarul şi nu poetul poate meşteri pantofi.”
Şi cu toate acestea persona (masca) este un fenomen colectiv, o faţetă a personalităţii care ar putea la fel de bine să aparţină altcuiva, dar este adesea greşit înţeleasă ca individualitate. Bunăvoinţa şi ospitalitatea doamnei X par să provină din bunătatea ei naturală nemărginită, dar în realitate ea a adoptat aceste maniere când s-a măritat, încredinţată fiind că „o soţie bună trebuie să fie prietena oricui are nevoie de ea”. Într-o anumită măsură lucrul acesta este adevărat, oamenii îşi aleg rolul pentru care se simt cei mai potriviţi şi, în această măsură, persona este individuală, dar niciodată nu este bărbatul sau femeia în întregime. Ea pare a fi construită din frănturi, mici piese ale unui puzzle, ce se încăpățânează să formeze un întreg.
Totuși natura umană nu este compactă, chiar dacă în asumarea unui rol ea trebuie să apară astfel. În fiecare ființă umană există dorințe, emoții ce nu se încadrează în idealul de personalitate acceptat, sunt lucruri de care ne rușinăm și pe care dorim să le ascundem, este umbra din noi.
Umbra, aşa cum o defineşte Jung, este fiinţa inferioară din noi înşine, aceea care doreşte să facă tot ceea ce ne interzicem, care este orice noi nu suntem, acel Mister Hyde faţă de al nostru Dr. Jekyll. De cele multe ori facem aluzie la această personalitate străină atunci când, după ce am fost stăpâniţi de o emoţie sau copleşiţi de furie, ne scuzăm spunând „n-am fost eu însumi” sau „realmente nu ştiu ce mi-a venit”. Ceea ce „a venit” a fost, de fapt, umbra, primitivul, partea animală şi necontrolată din noi înşine. Umbra, de asemenea, personifică Sinele: când ne displace cu totul cineva, în special dacă este vorba de o antipatie iraţională, ar fi de suspectat faptul că ne repugnă în realitate o trăsătură proprie pe care o găsim în persoana celuilalt. De cele mai multe ori umbra apare în vise, personificată într-o fiinţă inferioară sau foarte primitivă, în cineva cu trăsături neplăcute sau în cineva pentru care avem repulsie.
Umbra este inconştientul personal ea reprezentând toate acele dorinţe şi emoţii necivilizate care sunt incompatibile cu standardele sociale, tot ceea ce nu dorim să cunoaştem despre noi.
Termenul de umbră, în acest context, nu ne trimite cu gândul doar la ceva întunecat și vag, întrucât nu există, subliniază Jung, umbră fără soare şi nici umbra (în sensul de inconştient personal) fără lumina conştiinţei. De fapt, stă în natura lucrurilor să fie lumină şi întuneric, soare şi umbră. Umbra este inevitabilă şi omul este incomplet fără ea. Superstiţia susţine că omul fără umbră (folosind cuvintele în sensul lor obişnuit) este însuşi diavolul, pe când noi înşine suntem prudenţi cu cineva care pare „prea bun ca să fie adevărat”, ca şi cum am recunoaşte în mod instinctiv că natura umană are nevoie de miasma a puţină păcătoşenie.
Umbra, din moment ce este inconştientul, nu poate fi accesibilă prin metodele obişnuite ale educaţiei, ea a rămas în mare parte aceeaşi ca în copilărie, atunci când acţiunile noastre erau pur impulsive. A rămas probabil în mare parte aceeaşi de când omul a păşit pentru prima dată pe pământ, pentru că umbra este omul natural, adică instinctual.
Una dintre cele mai mari dificultăți în confruntarea individului cu inconştientul este dată de rezolvarea sentimentelor negative, emoţiilor pe care acesta nu le poate aproba în mod conştient. Confruntarea cu fantasmele care, de cele mai multe ori par absurde şi faţă de care individul resimte atât rezistenţe puternice cât şi o reală teamă, frica de a pierde controlul şi de a deveni prada presiunii pulsionale a inconştientului, fantasme care pentru început se prezintă ca un amestec de sublim şi ridicol este calea regală către cunoaşterea de sine. Căci, atâta timp cât nu încerci să le înţelegi sensul, să le descifrezi conţinutul, totul este în zadar. Asta neglijează omul, în majoritatea cazurilor. Chiar şi atunci când el lasă aceste imagini să iasă la iveala, ajunge să fie uimit eventual de ele şi într-un final abandonează confruntarea. Nu încearcă să le înţeleagă ori să tragă din ele consecinţele etice şi astfel ajunge să invoce efectele negative ale inconştientului.
În realitate, sănătatea mentală şi, implicit, sănătatea fizică a individului sunt strâns legate de modalitatea prin care omul ajunge să trăiască cu latura sa întunecată. A accepta umbra implică un considerabil efort moral şi adesea părăsirea unor idealuri îndrăgite, dar numai pentru că idealurile au fost înălţate prea sus sau au fost bazate pe o iluzie. A încerca să trăim ca ”oameni mai buni şi mai nobili” decât suntem ne angajează într-o ipocrizie şi amăgire fără capăt şi ne impune o atare tensiune încât adesea ne prăbuşim şi devenim mai răi decât a trebuit să fim. Iritabilitatea şi lipsa de toleranţă a hipervirtuosului este bine cunoscută, viaţa sexuală a câte unui foarte respectabil cetăţean este uneori senzaţională, aşa cum arată ziarele, iar crima apare în cele mai neaşteptate locuri, iar toate acestea nu sunt decât manifestări ale umbrei.
Fără îndoială, cere curaj pentru a înţelege că aceste aspecte ale naturii umane care stau la pândă în interiorul nostru, dar este consolator faptul că o dată ce lucrurile sunt cunoscute şi privite drept în faţă, există cel puţin posibilitatea de a le controla, întrucât în inconştient nimic nu se schimbă. Un bărbat care îşi urăşte inconştient soţia atât de mult încât doreşte să o ucidă poate realmente face acest lucru într-un acces de furie, situație cu care, din nefericire, ne întâlnim din ce în mai des. Dacă, însă, şi-ar fi cunoscut în prealabil simţămintele violente, ar fi avut putinţa fie să lupte cu ele, fie să încerce să schimbe situaţia care le provoacă. În timp ce o anumită refulare este o necesitate în viaţa socială, pericolul refulării umbrei, a negării prezenței ei, este acela că în inconştient ea dobândeşte putere, astfel încât atunci când vine momentul să apară, lucru care, de obicei, se întâmplă, este mai periculoasă şi mai capabilă să copleşească restul personalităţii care, altfel, ar putea să acţioneze ca un obstacol salutar.
Concluzionând putem spune că, umbra este pe lângă o “problemă morală care provoacă întregul Eu al personalităţii” aşa cum spune Jung şi o problemă socială de o imensă importanţă, ce nu ar trebui subestimată. Pentru a-i putea pătrunde și domina mrejele este nevoie de o considerabilă tărie morală și o reașezare a normelor, cutumelor și raționamentelor cu care suntem obișnuiți zi de zi, astfel încât atunci când aleg să-mi cunosc umbra, accept prezența în mine a acelor aspecte mai puțin plăcute, nu mi le neg, ci aleg conștient să nu le manifest.
Date de contact:
Simona Ghinea
psiholog/ psihoterapeut
Spitalul Metropolitan
Adresa:Calea Serban Voda nr 95-101, Sector 4, Bucuresti
Web: MentalHealthClinic.ro
Telefon: 0724.041.000
