Familie & Relatii

#copii parinti strainatate #copi parinti plecati #abandon copii #comunicare copii

Expertul Acasa.ro, psiholog Daniela Nicoleta Dumitrescu: "Plec sa muncesc... ca sa-ti cumpar jucarii!". Unde gresim?

Atunci cand parintii - si in special mamele - isi reincep obligatiile muncitoresti, isi consoleaza adesea copiii planganzi si agatati de turul pantalonilor, cu acest tip de fraza: "Plec la serviciu ca sa-ti cumpar tie jucarii!". Copiii pica intr-o deruta iminaginabila: dintr-o data devin responsabili pentru actiunea parintelui care pleaca. Adica totul era bine si frumos, pana la un punct cand "trebuie jucarii", iar pentru asta "trebuie sa plec".

Parintii isi imagineaza ca prin explicatia asta copilul va suporta mai usor desprinderea, dar de fapt, nu fac decat sa-l deruteze si sa-l intristeze si mai tare. Acest tip de atitudine aduce cu sine cateva consecinte negative, precum:

  • Dezvoltarea unui sentiment de culpabilizare la nivelul copilului: acesta este posibil sa se gandeasca cu ce a gresit atat de mult fata de parinte, incat aceasta alege sa plece de langa el! Poate pentru ca a stricat jucaria pe care a primit-o de la Mos Craciun? Va reamintesc ca lumea copilului este limitata la informatiile pe care i le ofera adultul, iar ce spune parintele este de netagaduit! Deci copilul este convins ca doar pentru jucariile lui parintele pleaca, pentru ca doar asta i s-a spus!
  • Pierderea bucuriei de a se juca cu propriile jucarii, care sunt principala lui sursa de amuzament, de invatare, de satisfactie, de veselie! Aceasta fraza ii va strica copilului relatia cu dragele lui jucarii, pentru ca pretul pe care l-a platit pentru ele este mult prea mare. Copilul va asocia jucaria cu pierderea, cu plecare parintelui, cu abandonul, asa ca nu-i mai poate produce o stare de bine, ci din contra!

Situatia este cu atat mai dramatica atunci cand vorbim despre parintii care pleaca in strainatate. Conform statisticilor in vigoare, in Romania sunt peste 350.000 de copii in situatie de abandon sau semiabandon, copii ai caror parintii se duc “sa ia jucariile” din Spania si Italia, iar ei raman in grija rudelor sau a bunicilor. Cifra este ingrijoratoare, mai ales daca ne gandim ca ei sunt viitorii adulti, viitorii parinti.

Reactia pe care adesea o au copiii este sa renunte la jucarii: “Nu mai vreau jucarii, sunt cuminte, mami stai acasa!” Evident ca parintele este persverent si se straduieste din rasputeri sa-l convinga.

Si, atunci, ce-ai de facut?

In primul rand, renuntarea la ideea de mai sus! Apoi, explicarea situatiei familiei si a responsabilitatilor fiecarui membru al acesteia, a mersului lucrurilor in viata, neaparat ajutandu-ne de obiecte, jucarii, desene. Cum copiii mici merg la gradinita, copiii mai mari merg la scoala, adultii merg la serviciu, de acolo iau banii cu care cumpara alimente, haine, cele trebuincioase pentru bunul mers al casei. Si atunci parintele pleaca pentru ca este o responsabilizare a casei, a familiei, nu doar a copilului.

In aceea ce priveste separarea propriu-zisa, as recomanda un demers simbolic in care parintele si copilul sa faca un schimb de obiecte personale: copilul sa ofere o jucarie adultului, iar adultul un obiect micut copilului. In felul acesta, acest schimb ii permite copilului sa se simta “legat” de parinte prin ceva! Este un demers care reduce din angoasa si ii permite copilului sa accepte mai usor desprinderea.

Sigur ca pentru parintii care pleaca in strainatate, situatia este mult mai dificila. Separarea pe termen lung are efecte dramatice asupra copiilor, incepand de la esecul scolar, probleme de adaptare, dificultati emotionale (crize de furie, de violenta, fuga de acasa) si ajungand la cresterea incidentei depresiilor si chiar a actelor suicidale. Insa nu putem judeca decizia unei familii de a-si trimite un membru de acasa, in conditiile in care au un nivel de trai minimal. Vorbim deja despre un fenomen in masa, nu despre exceptii, asa ca trebuie sa ne gandim cum putem gestiona aceasta stare de fapt.

Din fericire, tehnologia de astazi permite parintilor care pleaca pentru perioade mai lungi de timp, sa comunice relativ des cu copiii lor. Sa nu uitam ca doar comunicarea hraneste relatia, asa ca folositi orice mijloc de a comunica, nu doar cu copilul, ci si cu profesorii, rudele, prietenii acestuia.

Recomand ca la nivelul comunicarii sa-i transmitem tot felul de detalii si sa cerem copilului o multime de amanunte, care creeaza sentimentul de intimitate: “Sa-ti iei fularul acela rosu si caciula cu urechi. Mai este in cuier?”. Sa-l intrebe despre prietenii pe care ii stiu, despre colegii de scoala, sa-l indemne sa povesteasca cea mai trasnita faza a zilei si, in felul acesta, comunicarea isi va pastra prospetimea, iar relatia va fi vie: “Ce mai face Maria? Tot asa ciufulita este? Dar Ionut? Mai tine cu Steaua?”. Apoi si ei sa impartaseasca lucrurile noi pe care le descopera, ceea ce pe ei i-a impresionat, i-a surprins, le-a placut sau displacut: “Aici mancarea este mai sarata, dar toata lumea pune hartia la gunoi. Stau intr-o camera cam cat camera ta si am langa pat o poza cu tine. Cand ma trezesc dimineata, pe tine te vad prima data!”. Sa nu ezite sa-i spuna ca il iubeste si ca ii este dor de el si ca ii este greu ca sunt departe, dar amintind ca este o situatie temporara, nu definitiva. Facand parte din viata lui zilnica, distanta este mai suporabila. Se pot initia anumite rutine, anumite jocuri, mici glumite care sa fie deliciul acestei relatii.

In familie copilul asista la viata de zi cu zi a adultului, invatand mult doar prin si din aceasta proximitate. Folosindu-ne de Skype (sau alte mijloace video) putem compensa aceasta lipsa de intimidate. Parintii pot astfel asista la teme copilului sau la joaca sa, fara sa fie nevoie de un tir de intrebari. Doar sa fie.

In concluzie, nu putem responsabiliza copilul pentru deciziile noastre de adult. Parintii trebuie sa fie atenti la felul in care isi justifica actiunile in fata copilului, fara victimizare sau culpabilizare. Mai mult, atunci cand se raporteaza la copil, ar fi sa incerce sa inteleaga lumea prin ochii lui, nu prin temerile, asteptarile, dorintele lor si astfel vor gasi cele mai bune modalitati de relationare, de comunicare, de a fi impreuna.

Sursa foto: huffingtonpost.ca

  •   2016-01-25
  •  
  •   comentarii
Daniela Nicoleta Dumitrescu

Articol scris de

Daniela Nicoleta Dumitrescu

Psiholog clinician, psihoterapeut CBT, Formator Metoda ESPERE®

Vezi toate articolele

Vrei sa primesti pe e-mail articole de la acest expert?

Aboneaza-te

Articole din familie-relatii

Contacteaza-ne

Top

Cauta-ti perechea

Acest site foloseste cookies. Continuarea navigarii implica acceptarea lor. Afla mai multe detalii